©Camila Quintero Franco

English

They say that in the midst of a storm, no matter how strong it is, there is always a place of calm at its center. I felt this storm inside me daily, and yet I never found that area of peace.

It all started with the divorce. I remember how the walls of our house, once filled with laughter and plans for the future, became witnesses of fierce arguments. Every word my husband spoke was like a knife stuck in my heart. I’ve heard them all. From you are such a slut to you’re a fat stupid fuck. During those days, a thick fog seemed to settle over my mind, making me feel isolated from the world around me.

I heard his words in my head every day. On the way to the office. To the supermarket. Whenever I did something, whatever I did, I couldn’t get his voice to quiet down. His words gnawed at me every moment. I replayed them in my mind over and over. Each time they hurt more.

After signing the papers, I hoped to find peace. But instead, I found myself dealing with a much harsher reality: a borderline disorder. My days were spent pendulating between intense feelings of anger, despair and fear. No one seemed to understand; even my closest friends told me to “wake up” and “get over it”. At work, I began to feel that I was treated differently.

When I couldn’t control the waves of emotion, my colleagues gave me disdainful looks. “Ah, she’s having one of those days,” they murmured when they thought I couldn’t hear them. My bosses were telling me to “control myself” and be “more professional.” It was hard for me to explain that my mind was like a never-ending merry-go-round, and I was doing everything I could not to give in.

I tried to find support in groups of people going through the same problems. It was comforting to know I wasn’t alone. I began therapy and began to better understand the dynamics and origin of my disorder. However, the world outside my support group didn’t seem to understand.

One day a friend told me something that stuck with me: “Maybe people don’t understand you right now, but you are strong and you will get through it. You went through a devastating divorce and you still manage to you get up every morning. So even if you’re in the middle of a storm, remember that there’s stillness somewhere inside of you.”

I continued to fight. I continued therapy, made new friends and reconnected with old ones. Although I had days when I felt like I was drowning, I found the strength to swim to the surface. I’m not saying it was easy, but every day became a victory in itself.

The family blamed me for the divorce. I had to live with the feeling that I was a failure. I had to live with the feeling that I have no children and all I have to offer my family is a cat. No grandchildren. No walks in the park with the little ones. I was reproached by my mother that I did not understand him well enough as a man, so that’s why he behaved the way that he did. She basically said that I wasn’t woman enough for him. I felt alone, in every way.

I felt angry. I felt sad. I felt depressed. I felt all kinds of things and at the same time I felt nothing. I was living on a merry-go-round of psychiatric medication and intense psychotherapy sessions where I would cry to the point where I felt like I was running out of air.

– No one will ever love you. Who can love a fool like you? Don’t you look at yourself in the mirror? Look at how you ended up! You will die alone. Stupid, fat and lonely.

That’s what I told myself every day. I was perpetuating the cycle of pain through my own voice. Sometimes rougher and with a sharper tongue than that of my ex-husband.

I decided to share my story, to fight the stigma associated with mental health disorders. I want people to understand that behind the labels we put on are real people with feelings, hopes and dreams.

And in time, I found that area of calm in the midst of my storm. It wasn’t perfect, but it was mine. I learned that no matter what life throws at us, we have the power to write our own story.

Romanian

Se spune că în mijlocul unei furtuni, oricât de puternică ar fi, există întotdeauna un loc de liniște în centrul ei. Eu am simțit această furtună în interiorul meu zilnic, și cu toate acestea, nu am găsit niciodată acea zonă de liniște.

Totul a început cu divorțul. Îmi aduc aminte cum pereții casei noastre, odată plini de râsete și planuri de viitor, au devenit martorii unor certuri înverșunate. Fiecare cuvânt rostit de soțul meu era ca un cuțit înfipt în inima mea. Le-am auzit pe toate. De la parașută ordinară până la proastă grasă. În zilele acelea, o ceață densă părea să se așeze peste mintea mea, făcându-mă să mă simt izolată de lumea din jur.

Îi auzeam cuvintele în mintea mea în fiecare zi. În drum spre birou. La mega. Oricând făceam ceva, orice făceam, nu puteam să-i fac vocea să amuțească. Cuvintele lui mușcau din mine în fiecare clipă. Mi le derulam în minte din nou și din nou. De fiecare dată dureau mai tare. 

După ce am semnat hârtiile, am sperat că voi găsi liniștea. Dar, în loc de asta, m-am trezit confruntându-mă cu o realitate mult mai dură: o tulburare borderline. Zilele mele erau o pendulare între sentimente intense de furie, disperare și frică. Nimeni nu părea să înțeleagă; chiar și prietenii cei mai apropiați îmi spuneau să “mă trezesc” și să “trec peste”.

La locul de muncă, am început să simt că sunt tratată diferit.

Când nu puteam controla valurile de emoție, colegii mei îmi aruncau priviri disprețuitoare. “Ah, iar are una dintre zilele alea”, murmurau ei când credeau că nu îi aud. Șefii îmi spuneau să mă “controlez” și să fiu “mai profesională”. Îmi era greu să explic că mintea mea era ca un carusel care nu se mai oprește, și că făceam tot ce puteam pentru a nu ceda.

Am încercat să găsesc sprijin în grupuri de persoane care trec prin aceleași probleme. A fost reconfortant să știu că nu sunt singura. Am început terapia și am început să înțeleg mai bine dinamica și originea tulburării mele. Cu toate acestea, lumea din afara grupului meu de sprijin părea să nu înțeleagă.

Într-o zi, o prietenă mi-a spus ceva care mi-a rămas în minte: “Poate că lumea nu te înțelege acum, dar tu ești puternică și vei trece peste asta. Ai trecut printr-un divorț devastator și încă reușești să te ridici în fiecare dimineață. Așa că, chiar dacă ești în mijlocul unei furtuni, amintește-ți că există liniște undeva în interiorul tău.”

Am continuat să lupt. Am continuat terapia, mi-am făcut noi prieteni și m-am reconectat cu vechii. Deși am avut zile în care simțeam că mă înec, am găsit puterea să înot la suprafață. Nu spun că a fost ușor, dar fiecare zi a devenit o victorie în sine. 

Familia m-a blamat pentru divorț. A trebuit să trăiesc cu sentimentul faptului că sunt un eșec. A trebuit să trăiesc cu sentimentul că nu am copii și tot ce am de oferit familiei mele este o pisică. Fără nepoți. Fără plimbări în parc cu cei mici. Mi s-a reproșat de către maică-mea că nu l-am înțeles pe el suficient de bine ca bărbat de a ajuns să se comporte așa cu mine. Că nu am fost eu suficient de femeie pentru el. M-am simțit singură, din toate punctele de vedere.

M-am simțit furioasă. M-am simțit tristă. M-am simțit depresivă. M-am simțit în toate felurile și în același timp nu simțeam nimic. Trăiam într-un carusel plin de medicație psihiatrică și sesiuni intense de psihoterapie unde plângeam până la punctul că simțeam că rămân fără aer. 

• Nimeni nu te va iubi vreodată. Cine poate să iubească o nebună ca tine? Nu te uiți la tine în oglindă? În ce hal ai ajuns. O să mori singură. Proastă, grasă și singură.

E ceea ce-mi spuneam în fiecare zi. Perpetuam ciclul durerii prin propria mea voce. Uneori mai aspră și cu o limbă mai ascuțită ca cea a fostului soț. 

M-am hotărât să împărtășesc povestea mea, să combat stigma asociată cu tulburările de sănătate mintală. Vreau ca oamenii să înțeleagă că, în spatele etichetelor pe care le punem, se află oameni reali cu sentimente, speranțe și vise.

Și, în timp, am găsit acea zonă de liniște în mijlocul furtunii mele. Nu era perfectă, dar era a mea. Am învățat că, indiferent de ce ne aduce viața, avem puterea de a ne scrie propria noastră poveste.