English

—Hello, Daniel! Thank you for deciding to do this interview with me and share your story. How are you today?

—A bit tired after work, but mostly okay.

—I’m glad to hear that you’re doing ok. Can you introduce yourself in a few words and tell me what motivated you to participate in this interview?

—Sure. I am 27 years old, I work in a corporation on the HR side, covering France, for collaborators from France. I have been working in this role for about 5 months now. It was quite a good change professionally, as it broadened my horizons of knowledge and I think it was a good decision to make this change this year. I’m the kind of person who’s open to new things, mostly. I am optimistic by nature and usually cheerful. I can say that I also have a good sense of humor. Not all my jokes land though. What motivated me to take part in this interview is the idea of sharing with others my story from which others can learn, and, in turn, discover stories of other people who have gone through experiences similar to mine and better grasp what was their way of adapting to those particular situations and how they got through them.

—I’m glad to meet you in this context as well, maybe a little more formally, and yes, I’m very glad that you chose to share your story. I’m also glad you made a career change that benefits you. Besides, I think it’s very important to feel that you’ve made the right decision, both professionally and personally, and to enjoy that sense of meaning at work. I hope you have it.

—Yes.

—Perfect, and with that in mind, I would like to ask you if you could describe to me, perhaps, an incident in your life, a specific one where you felt discriminated against or where you were a victim of bullying or an incident where you simply felt stereotyped.

—Bullying happened in an environment where probably many don’t expect it to happen, it wasn’t in an external environment, at work or school or college or social groups of that type. It happened in my own family. Especially after I began to discover my sexual orientation. It was a time when I was discovering myself and somehow my parents barged into this part of my personal life and they were forcing me to make some choices, to keep the balance and family harmony. A significant episode happened when I was around 17-18 years old. It was a discussion, that came out of the blue, after a dinner with my folks at home, a quiet dinner that ended rather wildly and with a rather heated discussion on the subject of my sexual orientation. It wasn’t the first discussion on this topic, but it was the most heated one. My father is tough and aggressive. My mother is the type that usually listens, she is more empathetic, my father not so much. My mother always tells me that he says things and then regrets them, but he doesn’t really own up to what he said, ever. Dad asked me if I’ve changed, if I’m still interested in men if I still have THOSE thoughts. That’s what my dad calls them, thoughts of sexual orientation or… That’s how he perceives my sexual orientation. Like a myriad of mere thoughts. The discussion obviously degenerated, I obviously denied it because I didn’t feel ready to own up to who I am because I was still in a time of self-learning and self-evaluation. After the discussion had heated up quite strongly, my father said to me something that I’m not sure I will ever forget. He told me that if I continued being gay he was going to chop off my genitals with his own hand.

—I understand…

—This was shocking, especially since I was 17-18 years old. It was harsh, maybe too harsh.

—I’m sorry that you went through something like that, I’m sorry that you heard something like that coming from a parent figure, especially in a family environment where we would expect understanding, empathy, and compassion. The attitude was, very lightly put, not the best. How did what he said and this experience affect you emotionally and especially mentally?

—I think that I developed a rather pronounced decrease in self-confidence that still manifests today… 8-9-10 years later I’ve developed this need to make things only to make them proud, while not taking myself into account and taking into account how I feel about doing said things. It’s possibly due to the fact that I’m trying to compensate for their lack of understanding of my sexuality through other means.

—What I’m thinking about right now is that, from what you’re telling me, we’re not just talking about a compensation mechanism, but about a feeling of having to earn their empathy and compassion through various things. It’s like trying to win and trying to work for love.

—In a sense, yes, I think that what you said applies to my situation.

—Factoring in the fact that you didn’t have much support from your family, have there been other people or resources that you had at your disposal who/that offered you a certain level of support and, if not, how did you find solace?

—My best friend helped me in those moments, as she was the same age as me and, at the time being, she also was the only LGBT person in the group. She listened to me a lot, tried to encourage me and to tell me that my parents might show more lenience in the future. That they will understand more as time will pass by. That the black clouds will dissipate. She listened to me without judging me, and that helped me, that feeling of knowing that she will be there whenever I will need her. Our friendship is very strong today as well.

—I’m really happy to hear that, it’s important to find support and empathy in the family we choose to make for ourselves. When it comes to our actual family, our natural family, we don’t have any say in selecting the people who are our real family, but we do have a say when it comes to the people we surround ourselves with and the family we build for ourselves. The fact that you found empathy, understanding and compassion in other places, I think is a good indicator of your emotional resilience. Because you managed to find other emotional resources in your best friend, to compensate for the lack of said resources that should’ve come from your own family.  Speaking of family, I am curious what ways and coping mechanisms or strategies you’ve adopted over the years to face the challenges that arise with and from your family.

—Before moving to Bucharest, I tried to avoid conversations centered around “When are you going to have a girlfriend”. Everyone expects that, especially during adolescence. They expect you to have a girlfriend/boyfriend. I tried avoiding those conversations with relatives at weddings or christenings. I admit to the fact that I also lied a lot. At some point, I had an 8-month relationship at Galați. Looking back, I think it’s a big win that I managed to have that relationship without news of it getting out. After I moved to Bucharest and after I started doing more things for myself, I continued to lie, but through omission this time. Also, my parents kind of stopped asking the “When are you going to have a girlfriend” and “Have you found a girl at Bucharest?” types of questions. They asked occasionally, but not so much anymore.

—Understood, I’m glad they backed off. Probably now you feel that you have more space to breathe, given the geographical distance between you. Do you feel that in Bucharest you have the avenue and context to be yourself without the fear of any social repercussions like being discriminated against at the workplace? How does the move to Bucharest feel for you?

—Bucharest, for the time being, is the right environment for me as far as geographical distance, like you said, between my parents and me is concerned. I’ve got the necessary space to place myself in the 1st place and to do more things, that aren’t strictly related to my sexual orientation. Take for instance, going to the movies one evening, or simply going out for a walk, I can just do it now. On the street I’m not very out, I’m out only to the people that are close to me, friends and best friends. They all know of my sexual orientation and they’re fine with it. We get along well, we talk about lovers, relationships, and other things. We talk about traveling, leisure time, and going out to cute restaurants. I feel like I’m in an environment where I can be myself, without being over the top and without dressing eccentrically so that people would start throwing tomatoes at me down the street. I am not the kind of person who likes to attract attention to oneself anyway, in any way. I just try to be myself, and the right people will follow.

—I’m happy to hear that. I was just about to ask what it means to be out on the street for you. Should I understand that how you dress plays a significant factor in that? Bright colors?

—I don’t want to come my message to come across as cliché, because if you see a boy on the street wearing a pink T-shirt, that doesn’t automatically mean that he is gay. It’s just that there are certain characteristics that, if you notice them in a boy, you can figure out his sexual orientation. For instance, the way he gesticulates, and eventually his nails. If they’re colored, that’s usually a pretty good indicator, and it’s one that is also quite noticeable.

—Ok. Looking back, what advice would you give to yourself when it comes to the unpleasant situation that you’ve experienced with your family around those discussions about your own sexuality?

—To be patient and to have hope that one day everything will be okay. The fog will lift and the storm will subside. The sun will shine.

—Are there ill-formed stereotypes that you’d like to debunk based on your personal experiences?

—Nothing crosses my mind right now.

—Ok. Do you feel that your relationship with your family has influenced your relationship with potential partners?

—Yes, quite a lot. I noticed this by going to therapy because I took this tendency of mine to overcompensate for things (my sexuality) and transposed it in my relationship as general behavior. I feel inadequate or not good enough for the potential partner and try to do as many things as possible so that the other person would notice that I’m there and that I do want a serious relationship. I was only damaging things by coming across as too pushy or too needy. These are still things that I deal with to date.

—If you could have a very honest discussion with your parents, in which you’d tell them exactly how you feel about them and, let’s assume, as part of this exercise that they’ll listen with empathy, understanding, and curiosity, what would you like to tell them?

—I’d tell them that, in a way, I understand their reluctance to accept my sexuality or their denial of it. Because due to the social context and the society in which we live in, Romania wasn’t open to embracing multiple sexual orientations. I get them from this point of view. However, I think it would be best if they educated themselves on the subject and tried to understand that, first and foremost, this is not a choice of mine. For a long time, I thought it was a choice and that I simply chose to be gay, overnight. It would be good for them to understand that it’s not okay to grow up like this. It would be good for the community to have some more understanding. We’re living in a society that’s really closed off on this topic anyway.

—I’m curious if there’s any positive outcome or moment of personal growth that you’ve experienced as a result of your unpleasant experiences.

—After another unpleasant incident with my parents, I ended up going to a psychotherapist. The main goal was to change myself, but I was lucky to come across a psychotherapist who told me, from the get-go, that she won’t try to change me. She told me that she doesn’t see things as black and white and that she also sees shades of gray. During our sessions, I could feel my level of self-confidence growing, not just on the topic of my sexual orientation, but I also started discovering myself in other ways. She made me realize that I should be the one for whom I should care more. After a few months, I took the decision to move out of my parent’s house. I took life into my own hands in my twenties by moving to Bucharest. This was a positive outcome, despite all the shitstorm, that’s still ongoing. A step was made, and it was a big step.

—I’m genuinely happy to hear this. I’ve got one last question. I lied, I have two. Do you think your relationship with your parents can be improved? Without giving up on who you are and giving up on the person you’ll love in the future? Do you think there’s a possibility to reconcile your relationship in a positive way?

—Some steps were made after my moving out. They realized that the way in which they acted while I was there wasn’t all right, and they figured out that something broke in our relationship at that point. For instance, now they miss me more, and I can see that whenever I go home and the time for my departure comes. Even my dad became sad. He even cried a few times. My dad is a very tough person. I saw a different side of him. I think something changed. We didn’t have a conversation about my sexuality because I didn’t feel the need to tell them this is who I am, take it or leave it. I feel like we’re in a good place and that we’re getting along well, taking into account past events. We’re, in a way, shoving the topic under the rug. We don’t talk about it and I’m not sure if it’s a good or a bad thing, but at least it keeps the relationship grounded.

—It’s good that there’s equilibrium, there are plenty of situations that relationships like yours, and your parents have a hard time finding a balance, and they reach a particular tipping point. Also, I think it’s a very Romanian thing to shove things under the carpet and not talk about them. The elephant in the room doesn’t exist kind of attitude. Is there anything else that you’d like to share today?

—I just want to say that even though it feels difficult in the moment and that things are never going to end. Even when it feels like it’s been a hard day, week, month or life, if you have something inside of you that takes you forward and if you have people who are going to be close to you, things become more ok. I am excluding here people from social groups like family, friends and colleagues. I’m referring to people, in general. Maybe they won’t understand at first, but I think that they will, eventually. This will help you get through all the negative things that could happen in your life.

—I fully agree with you.

—Be strong, or fake it till you make it.

—Why not both?

Romanian

—Salutare, Dani! Mulțumesc că te-ai decis să faci interviul ăsta cu mine și să-ți împărtășești povestea. Cum te simți astăzi?

—Puțin obosit după muncă, dar sunt ok în mare parte.

—Ok, mă bucur să aud. Poți să te prezinți în câteva cuvinte și să-mi spui ce te-a motivat să participi la acest interviu?

—Sigur. Am 27 de ani, lucrez într-o corporație pe parte de HR, pentru Franța, pentru colaboratori din Franța. Lucrez de aproximativ 5 luni. A fost o schimbare destul de bună pe plan profesional, mi s-a lărgit un pic orizontul de cunoștințe și cred că a fost decizie bună să fac schimbarea asta, anul ăsta. Sunt o persoană deschisă la lucruri noi, în mare parte. Nu mă duc chiar în toate chestiile, pentru că știu sunt lucruri din start care nu duc într-un loc bun. Sunt optimist, vesel de regulă. Zic eu că am și simțul umorului câteodată. Nu-mi ies toate glumele mele, dar în majoritatea timpului, da. Ce m-a motivat să iau parte la acest interviu este ideea de a împărtăși cu alții povestea mea care se poate plia și pe alte persoane, pe alte cazuri și de asemenea de a descoperi la rândul meu, poate povești ale altor persoane care au trecut prin experiențe similare și modul lor de a se adapta, de a trece prin situațiile respective, din care aș putea să învăț și eu sau să preiau mici chestii care se pliază pe viața mea, să zic.

—Mă bucur să te cunosc și în cadrul acesta, poate puțin mai formal și da, mă bucur foarte tare că ai ales să-ți împărtășești povestea. Mă bucur că ai făcut o schimbare profesională care te avantajează. De altfel, mi se pare că este foarte important să simți lucrul ăsta, să simți că ai luat decizia potrivită pentru tine atât profesional cât și personal și să te bucuri de acel sentiment de meaning la locul de muncă. Sper că îl ai.

—Da.

—Perfect și, în ideea asta, aș vrea să te întreb dacă ai putea să-mi descrii, poate, un incident din viața ta, unul specific în care te-ai simțit discriminat sau în care ai fost o victimă a bullyingului, sau incident în care pur și simplu te-ai simțit etichetat printr-un anumit stereotip.

—Episoade de bullying aș putea să spun că au fost într-un mediu în care probabil mulți nu se așteaptă să fie, nu a fost într-un mediu exterior, la muncă sau la școală, la facultate sau grupuri sociale de tipul ăsta. A fost chiar în familie oarecum. De fapt, nu oarecum, direct în familie. În special după ce am început eu să-mi descopăr latura asta legată de orientarea mea sexuală într-un timp și într-o perioadă în care și eu îmi dădeam seama de anumite chestii, dacă într-adevăr simt că sunt atras de partea asta de băieți. Era o perioadă în care mă descopeream și oarecum părinții au dat buzna pe partea asta a vieții mele personale și nu că mi s-au impus niște chestii, doar că mi s-au dat niște alegeri de făcut, ca să păstrăm echilibrul și armonia familială. Un episod mai marcant care s-a petrecut la un moment dat, cred că, undeva pe la 17-18 ani. A fost o discuție, din senin, din ce-mi amintesc, după o cină cu ai mei, acasă, o cină liniștită care s-a terminat destul de aiurea și cu o discuție destul de aprinsă pe tema orientării mele. Nu a fost prima discuție pe tema asta, dar a fost cea mai aprinsă să spun așa. Tatăl meu e mai, a fost mai dur pe partea asta. Mama este genul care de regulă ascultă, este mai empatică, tata este mai dur, mai agresiv. Mama mereu îmi spune că spune chestii și după aia le regretă, dar nu prea le regretă de față cu mine sau nu face ceva care să îndrepte răul făcut. Nu mai știu de la ce a pornit discuția dar s-a ajuns, din nou, la tema orientării mele. M-a întrebat tata dacă m-am schimbat, dacă mai sunt pe partea aia, dacă mai am gândurile alea, că tata așa le numește, gânduri de orientare sexuală sau… Cum le percepe el. Discuția evident a degenerat, eu evident că am negat pentru că nu mă simțeam pregătit nici să îmi asum ceea ce sunt, pentru că încă eram în perioada de auto-cunoaștere, să zic, de auto-evaluare, am negat evident. La un moment tata mi-a zis, după ce se aprinsese destul de tare discuția, o replică destul de marcantă pe care nu știu dacă o s-o uit vreodată. Mi-a zis că dacă voi continua pe partea asta, o să-mi taie cu mâna lui obiectul muncii, dacă înțelegi ce vreau să spun.

—Am înțeles.

—A fost destul de marcantă replica asta pentru un adolescent la 17-18 ani, a fost destul de dură, poate prea dură.

—Îmi pare rău că ai trecut prin așa ceva, îmi pare rău că ai auzit așa ceva venind din partea unui părinte mai ales, mai ales într-un mediu familial unde ne-am aștepta să existe înțelegere, empatie și compasiune. Atitudinea a fost foarte lightly put, nu cea mai bună. Cum te-a afectat ceea ce a spus el și experiența asta pe parte emoțională și mai ales mentală?

—Cred c-am dezvoltat și în urma altor discuții care au urmat evident, nefiind singura și ultima, o scădere a încrederii în sine destul de accentuată care încă se manifestă și în ziua de azi la 8-9-10 ani distanță și, nu știu, oarecum o nevoie de a face lucruri care să îi facă pe ai mei mândri și nu neapărat pe mine. Probabil din nevoia de a, cum să zic, de a compensa faptul că nu înțeleg partea asta a orientării mele, să compenseze prin alte câștiguri.

—La ce mă gândesc acum este că, din ce-mi povestești, îmi dau seama, maybe I’m wrong, dar într-un fel nu vorbim doar de un mecanism de compensare ci și de un sentiment de eu trebuie să le câștig empatia și, basically, eu trebuie să le câștig compasiunea prin alte lucruri. It’s like trying to win love. Trying to work for love.

—Într-un fel da, cred că da, se aplică și treaba asta.

—Ținând cont că îmi dau seama că nu a existat mare sprijin sau suport pe partea familiei, au existat oameni sau alte resurse pe care le-ai avut la îndemână care să-ți ofere un anumit sprijin și dacă nu, cum ai reușit să găsești consolare?

—Cred că prietena mea cea mai bună m-a ajutat în momentele respective, mă rog, ea fiind de aceeași vârstă cu mine și fiind la momentul respectiv singura persoană LGBT din grupul respectiv, de amici sau în ce alte grupuri din care mai făcea ea parte. M-a ascultat foarte mult, a încercat să mă încurajeze, să-mi spună că poate o să, nu știu, o să fie mai înțelegători părinții, pe parcursul timpului vor înțelege. Că norii negri se vor duce. M-a ascultat, m-a ajutat să îi povestesc și să simt că cineva mă ascultă cu adevărat și nu mă judecă, mă sprijină și va fi mereu acolo când voi avea nevoie. Drept dovadă prietenia noastră este foarte strong și în ziua de astăzi.

—Mă bucur foarte tare să aud asta, e foarte important să găsești sprijin și empatie, într-un fel familia pe care ne-o facem noi pentru că cei pe care îi avem drept familie, well we don’t have any say in that, dar avem putere de decizie când vine vorba de oamenii cu care ne înconjurăm și faptul că ai găsit empatie, înțelegere și compasiune în alte locuri, cred că e un indicator foarte bun și al rezilienței tale emoționale. Pentru că ai reușit să găsești alte resurse afective, la prietena ta cea mai bună, care să compenseze pentru lipsa resurselor care ar fi trebuit să vină dintr-un mediu familial. Că tot vorbim de mediul familial, sunt curios ce modalități, mecanisme de coping sau strategii ai adoptat de-a lungul anilor pentru a face față provocărilor care vin din zona asta de familie?

—Înainte de a mă muta în București, încercam să evit foarte mult zona asta de discuții de genul când îți faci și tu o prietenă sau, pentru că, na, toată lumea se așteaptă la vârsta adolescenței să-și găsească o prietenă/prieten, după caz, am încercat să evit discuțiile nu doar cu părinții dar și în alte contexte care implicau alte rude. Nunți, botezuri la care mai eram invitați. Recunosc că am și mințit destul de mult, pentru că la un moment dat am avut o relație de 8 luni la Galați. Uitându-mă în spate mi se pare un win că am reușit s-o duc fără să se afle. Ulterior după ce m-am mutat în București și am început să fac lucruri mai mult pentru mine, cred că tot un fel de minciună, dar prin omitere mai mult și nici din partea părinților nu prea mai veneau întrebări pe tema asta. Când îți faci o prietenă? Ți-ai găsit și tu o fată acolo la București? Au mai fost dar în ultimii ani s-au rărit destul de mult.

—Am înțeles, mă bucur că they backed off, probabil acum simți că ai și mai mult spațiu de a respira, având în vedere distanța geografică dintre voi. Simți că în București ai spațiul și contextul să fii tu însuți fără teama unor repercusiuni de ordin social, potențială discriminare la locul de muncă spre exemplu? Cum se simte?

—În București în momentul de față mi se pare că este un mediu bun pentru mine din punct de vedere al distanței geografice, cum spuneai tu, față de părinți. Am spațiul necesar să mă pun cât mai mult eu pe mine pe primul plan și să fac lucruri nu neapărat care țin doar de sfera orientării mele. Nu știu, dacă am chef într-o seară să mă duc la film, mă duc, sau să ies să mă plimb, just do it. Pe stradă recunosc că nu sunt foarte out, dar persoanele care-mi sunt mie apropiate, prieteni, prieteni destul de buni, știu toți de orientarea mea și sunt ok cu treaba asta. Ne înțelegem, vorbim și despre iubiți, relații, chestii de genul ăsta, dar și de alte lucruri. De călătorii, de petrecut timp liber, de ieșit la nu știu ce restaurant care pare drăguț. Simt că am un mediu și un grup social în care pot să fiu eu însumi, fără să dau pe afară și să creez vâlvă în afara acestui grup. Fără să mă îmbrac excentric, ca să se arunce după aia cu roșii în mine pe stradă, pentru că nici nu sunt genul care să atrag atenția în general în vreun fel. Încerc să fiu eu însumi și lumea care e să fie în jurul meu, o să fie indiferent dacă mă dau eu în stambă sau nu.

—Mă bucur să aud asta și chiar urma să te întreb ce înseamnă să fii out pe stradă pentru tine. Să înțeleg că ținuta are un cuvânt foarte greu de spus în a fi out pe stradă. Probabil this is just my understanding, culori stridente?

—Da, bine, nu aș vrea să pară nici clișeic, pentru că dacă vezi un băiat pe stradă cu tricou roz nu înseamnă neapărat că este gay sau ceva de genul doar că sunt anumite caracteristici pe care dacă le vezi la un băiat îți dai seama și țin de ținută, de modul cum vorbește, cum gesticulează, eventual și unghiile. Dacă sunt colorate, este un indiciu destul de bun și care iese în evidență.

—Ok. Uitându-te în urmă, ce sfat ți-ai da ție însuți când vine vorba de situația neplăcută pe care ai avut-o cu familia în jurul discuțiilor asupra orientării tale sexuale?

—Să aibă răbdare și speranță că într-o zi o să fie totul ok, o să se ducă ceața, furtuna și o să vină și soarele.

—Există concepții greșite sau stereotipuri pe care ai vrea să le demontezi pe baza experiențelor tale personale?

—În momentul de față nu-mi vine nimic în cap, nu știu ce să spun.

—Ok. Simți că relația cu familia ta ți-a influențat în vreun fel relațiile cu potențiali parteneri?

—Da, destul de mult. Am observat asta mergând la terapie, pentru că am luat partea de a suplini chestii (partea orientării mele sexuale) și alte lucruri pe care le făceam cu părinții și am început să proiectez oarecum în interacțiunile mele cu potențiali parteneri. Cam toată situația mă ducea la concluzia că nu sunt atât de bun pentru persoana respectivă și încercam să fac cât mai multe chestii să vadă persoana respectivă că sunt acolo, că sunt interesat, că vreau ceva serios, că mă implic, dar nu făceam decât să stric mai mult chestiile fiind poate prea pushy, având prea multă nevoie de atenție din partea persoanei respective și sunt chestii cu care încă I deal with at this point.

—Dacă ai putea să ai o discuție foarte sinceră cu părinții tăi, în care să le spui exact cum te simți față de ei și să presupunem în exercițiul ăsta, că ei vin către tine dintr-o zonă de empatie, înțelegere și curiozitate, ce ai vrea să le spui?

—Le-aș spune că pe de-o parte înțeleg reticența asta sau chestia asta de negare. Pentru că în contextul social și în societatea în care trăim, România nu a fost deschisă spre aceste lucruri, spre sfera asta a diverselor orientări sexuale și că înțeleg din punctul ăsta de vedere. Cred că ar fi fost mai bine să încerce să se informeze despre subiectul ăsta și să încerce să înțeleagă că, în primul rând, nu este o alegere pe care eu o fac. Pentru că multă vreme am crezut că este o alegere și că așa am vrut eu, brusc, dintr-o dată. Să înțeleagă că nu e ok nici pentru mine sau alte persoane din comunitate să crești așa și să trăiești așa. Din nou, într-o societate care este destul de închisă spre treaba asta.

—Sunt curios dacă există vreun rezultat pozitiv sau momente de creștere pe care le-ai experimentat ca urmare a acestor întâmplări neplăcute.

—După alt eveniment neplăcut, după o altă discuție cu părinții, am ajuns să merg la psiholog. Scopul principal era să mă schimb, dar cred că am avut norocul de a da de o doamnă psiholog care mi-a spus din prima că ea nu o să încerce să mă schimbe. Mi-a spus că ea nu vede negru și alb și că ea vede și nuanțele de gri. De-a lungul ședințelor am simțit că îmi dă încredere în mine. Nu neapărat doar pe partea orientării sexuale, ci să mă descopăr și pe alt planuri, și m-a făcut să-mi dau seama că eu ar trebui să fiu cel de care ar trebui să-mi pese mai mult și ar trebui să am mai multă grijă de mine și după câteva luni am luat decizia de a mă muta din casa părinților în București și de a-mi lua viața în propriile mâini la vârsta de 20 de ani. Pot să zic că partea asta a fost ceva ceva benefic din tot shitstormul care a fost, dar încă e un proces lung în care sunt. Un pas mare a fost făcut când m-am mutat și am decis să fac pasul ăsta mare.

—Mă bucur, chiar mă bucur. Am o ultimă întrebare. Am mințit, am două. Crezi că relația cu părinții tăi poate fi îmbunătățită? Fără să faci rabat de la cine ești tu, de la persoana pe care o vei iubi în viitor. Crezi că există posibilitatea asta? Să reconciliați relația într-o notă mai pozitivă?

—Cred că niște pași au fost făcuți după plecarea mea, cred că și-au dat seama că modul în care au procedat cât am fost acolo, sub același acoperiș cu ei, nu a fost ok și și-au dat seama că ceva s-a rupt acolo, când am plecat eu. Drept dovadă că acum simt că îmi duc destul de mult lipsa și asta se vede când mă duc acasă și vine ora plecării, pentru că se întristează și tata, de destule ori începe să plângă. Tata fiind, eu cunoscându-l din discuții, ca o persoană destul de dură, mi-a arătat latura asta, că poate să fie și sensibil. Cred că s-a schimbat ceva. Nu am avut o discuție pe tema orientării mele, pentru că nu simt nevoia să mă duc și să le spun eu așa sunt, dacă vă convine bine, dacă nu… Nu. Simt că e ok și că ne înțelegem bine având în vedere evenimentele care s-au petrecut în trecut. Oarecum, nu neapărat că ne ascundem, dar nu se discută despre partea asta. Nu știu exact dacă este de bine sau de rău, dar se păstrează o linie de plutire așa, în relația noastră.

—E bine că există acea linie de plutire, sunt foarte multe situații în care ea nici măcar nu există. De altfel mi se pare o atitudine, cumva, foarte românească de a băga totul sub preș. Nu vorbim despre elefantul din cameră. El nu există. Există altceva ce ai vrea să împărtășești, ceva ce simți că nu am acoperit în discuția asta?

—Vreau să spun că deși pare greu pe moment și, nu știu, pare că totul nu se mai termină sau e doar o zi grea, e o săptămână, e o lună, e o viață, dacă ai ceva în interior care să te conducă, să te facă să mergi mai departe în combinație cu niște persoane din grupurile sociale, excluzând familia, prieteni, colegi, care să-ți fie alături și care să încerce să te înțeleagă și care chiar dacă nu reușesc să o facă din prima, totuși o fac, lucrurile devin mai ok, mai suportabile, reușești să treci mai ușor peste toate lucrurile nasoale care se pot întâmpla.

—Sunt complet de acord cu tine.

—Be strong, or fake it till you make it.

—Why not both?