©Norbu Gyachung

English

You should know that it was very difficult for me to write all these words, because I relive the same crap I went through each and every time. Full blown PTSD. Anyway, my name is irrelevant and although today I am a full-fledged woman, I started life in the body of a boy. My path of transition was long and strewn with many difficulties. One of the biggest challenges, however, came from the place I least expected – the workplace.

I was lucky to work in a great company with many opportunities. But after I started to publicly express my gender identity, things started to change. At first it was just long stares and whispers, but soon it turned into a real campaign of bullying and cheap mockery.

My colleagues would leave offensive notes on my desk, call me offensive names, and even try to make me feel uncomfortable in the restroom. How? Well, simply, the girls started laughing and asking me if I came to powder my nose and see how it feels to be a woman. Those comments were followed by all kinds of idiotic giggles. My bosses didn’t intervene, and even laughed at some of the crude jokes made at my expense, telling me not to take them personally, that they were harmless jokes and that I was being too sensitive. The term faggot was part of everyday office life.

I also heard all kinds of jokes like “I identify as a vase, what do you identify with?”. This on the floor, where everyone was laughing to the point of tears.

But it wasn’t just my colleagues who were the problem. The system itself seemed to be built against me. For example, HR didn’t know how to handle my name and gender change, which led to confusion with paperwork and embarrassing questions in front of all the HR people.

I felt like a stranger in my own life, a scapegoat for those who didn’t understand or refused to accept my identity. The constant feeling of insecurity and fear of being humiliated was affecting my work performance and mental health. My palms were sweating by the time I got to my desk, I felt a knot in my stomach, and I was texting my therapist to calm me down. I couldn’t cope anymore. Every day was downright agonizing.

Over time, I decided it wasn’t worth the pain. I started looking for another job and finally found a company that not only accepted me for who I am, but supported me along the way.

I learned a lot from that experience. I know now that being yourself in a world that tells you to conform is an act of courage. But I also know that I am not alone. Many of us in the LGBTQ+ community have been victims of bullying and discrimination. Things are starting to change, but we still have a long way to go before everyone is accepted as they are.

We also have work to do in the community, where transphobia is rampant. Maybe that’s where the most work needs to be done.

On the company side, unfortunately, in Romania, diversity policies only exist on paper. The only diversity that exists there is that people have different paintings of saints and Jesus. There is no diversity. It’s a joke. If you let yourself be deceived by the illusion of inclusion, I am telling you frankly, you will be left with a very, very bitter taste.

The bigger the company, the harder it is to control people and make them realize that respect is something that should exist in any interaction, regardless of who you’re talking to and regardless of what you think about gender identity and/or sexual orientation.

Some people do not know their place in this world and think they are some kind of God. They pass judgment, then go to church. What happened to love thy neighbor?

Many things only exist on paper, unfortunately.

I learned that the hard way.

Romanian

Să știi că mi-a fost foarte greu să scriu toate rândurile astea, pentru că retrăiesc de fiecare dată mizeria prin care am trecut atunci când mă gândesc. PTSD în toată regula. În fine, numele meu nu contează și, deși astăzi sunt o femeie în toată regula, am început viața în corpul unui băiat. Drumul meu de tranziție a fost lung și presărat cu multe dificultăți. Una dintre cele mai mari provocări a venit, însă, din locul unde mă așteptam cel mai puțin – locul de muncă.

Am avut norocul să lucrez într-o companie mare, cu multe oportunități. Însă, după ce am început să îmi exprim public identitatea de gen, lucrurile au început să se schimbe. La început, au fost doar priviri lungi și șușoteli, dar curând acestea s-au transformat într-o adevărată campanie de bullying și batjocură ieftină.

Colegii îmi lăsau bilete jignitoare la birou, mă porecleau cu nume ofensatoare și chiar încercau să mă facă să mă simt incomodă la toaletă. Cum? Păi, simplu, fetele începeau să râdă și să mă întrebe dacă am venit să-mi pudrez nasul și să văd și eu cum e să te simți femeie. Poveste urmată de tot felul de chicoteli cretine. Șefii mei nu au intervenit, ba chiar au râs la unele dintre glumele grosolane făcute pe seama mea, spunându-mi să nu le iau personal că sunt glume inofensive și că sunt eu prea sensibilă. Termenul de bulangiu era la ordinea zilei.

Am auzit și tot felul de glume de genul “eu mă identific cu o vază, tu cu ce te identifici?”. Asta pe floor, unde toată lumea râdea până la lacrimi.

Dar nu doar colegii mei erau problema. Sistemul în sine părea să fie construit împotriva mea. De exemplu, HR-ul nu a știut cum să trateze schimbarea mea de nume și gen, ceea ce a dus la confuzii cu documentele și la întrebări jenante în fața tuturor oamenilor din HR.

Mă simțeam ca o străină în propria mea viață, un țap ispășitor pentru cei care nu înțelegeau sau refuzau să accepte identitatea mea. Sentimentul constant de nesiguranță și teama că voi fi umilită îmi afectau performanța la muncă și sănătatea mentală. Îmi transpirau palmele în momentul în care mă apropiam de birou, simțeam un nod în stomac, și îi scriam mesaje terapeutului meu să mă calmeze. Nu mai făceam față. Fiecare zi era de-a dreptul agonizantă.

Cu timpul, am decis că nu merită să sufăr. Am început să caut alt loc de muncă și, în cele din urmă, am găsit o companie care nu doar că m-a acceptat pentru cine sunt, dar m-a și susținut în drumul meu.

Am învățat multe din acea experiență. Știu acum că a fi tu însuți într-o lume care îți spune să te conformezi este un act de curaj. Dar mai știu și că nu sunt singură. Mulți dintre noi, cei din comunitatea LGBTQ+, am fost victime ale bullying-ului și discriminării. Lucrurile încep să se schimbe, însă avem încă mult de lucru până când toată lumea va fi acceptată așa cum este.

Avem de lucru și în comunitate, unde există transfobie cât cuprinde. Poate că acolo e cel mai mult de lucru.

Pe partea de companii, din păcate, în România, politicile de diversitate există doar pe hârtie. Cea mai mare diversitate care există acolo înseamnă că oamenii au acasă diferite icoane. Nu există diversitate. E o glumă. Dacă te lași amăgit sau amăgită de iluzia incluziunii, îți spun sincer, vei rămâne cu un gust foarte, foarte amar.

Cu cât compania este mai mare, cu atât mai greu este să controlezi oamenii și să îi faci să realizeze că respectul este ceva ce trebuie să primeze în orice interacțiune, indiferent de persoana cu care discuți și indiferent de ce părere ai tu despre identitate de gen și/sau orientarea lor sexuală.

Unii oameni nu își cunosc locul în lumea asta și se cred un fel de Dumnezeu. Emit judecăți de opinie, apoi se duc la biserică și pupă moaște. Ce s-a întâmplat cu iubește-ți aproapele?

Multe lucruri există doar pe hârtie, din păcate.

I learned that the hard away.